Vacantele la bunici erau, pe vremuri, pentru copii, o adevarata distractie. Indiferent pe cine intrebi o sa-ti spuna ca a iesit pe furis din casa, ca a scapat de controlul parintilor si ca bunicii ii rasfatau cu toate cele. Desi pentru mine vacantele la bunici erau intr-o proportie destul de mare vizite de o zi, am fost pe-acolo de destule ori incat sa raman cu cate ceva.

De exemplu, intr-o primavara, m-am strecurat cu vara-mea in curtea din spate si am sarit in bratele unui cires de mai si am inceput sa ne infruptam din ciresele semi-coapte, fara sa mai tinem cont de regulile clasice de igiena (spalat pe maini, spalat fructe… care oricum erau mult mai bio decat sunt acum). Nu stiu exact cu ce m-a prostit de am ajuns la cires, pentru ca, in fata portii ce ducea in curtea din spate era teritoriul marcat al gainilor bunicii, si este stiut lucru ca eu si cocosul nu ne intelegeam prea bine (trebuie sa stiti si voi cazuri de cocosi nebuni), insa imi aduc aminte ca, la intoarcerea in curte, am tinut mortis sa mergem pe partea cealalta, de frica de cocos ce-mi era. Iar “pe partea cealalta” era teritoriul bine pazit de bunica, in primul rand pentru ca acolo era bazinul cu apa in care nu era tocmai indicat sa cadem noi, dar mai presus decat atat, pentru ca acolo infloreau cei mai mari, rosii si frumosi bujori pe care i-am vazut vreodata, urmati de maiastri crini portocalii, cei mai albastri irisi si alte fel de fel de flori ingrijite cu migala. Florile astea se vedeau din drum si erau atat de mandre si colorate incat iti era mai mare dragul sa ramai uitat privindu-le, in timp ce bolta aleii din vita de vie iti tinea umbra.
La capatul aleii pe care tocmai ai intrat in curte si in fata usii casei, te saluta voiosi cei doi visini. Visinii astia, daca apucau sa ramana cu fructe suficient de mult timp, aveau cele mai bune si dulci visine din lume (iar acum cand imi amintesc, imi lasa gura apaaa…), insa era cam greu de sincronizat vizita noastra cu ceasul lor biologic, drept urmare, de multe ori am luptat crancen sa o induplec pe mama sa culegem visinele si sa le ducem acasa, in speranta ca se vor coace mai repede. Povestile de genul “se strica, e pacat”, “mananca acuma cate vrei si acasa iti luam altele proaspete” nu prea aveau succes la mine. Insa nici rabdare sa se coaca visinele n-aveam, asa ca tot luam si mancam cate o visina in speranta ca s-a copt… pana cand le terminam de mancat pe toate.
Au fost multi ani in care mergeam pana la bunici ca sa cultivam terenul. Acolo am invatat prima data ca nu e bine sa calci pe vita castravetilor ca se amarasc, cum si de ce trebuiesc copilite rosiile, ca morcovul proaspat scos din pamant e mai dulce si mai bun decat cel care apuca sa se ofileasca putin, am aflat de gandacul de Colorado si am decis ca il voi uri cu inversunare (nu numai pentru ca ador cartofii prajiti, ci pentru ca nu mi-a placut niciodata sa adun frunzele vitei de cartofi care aveau ouale gandacului pe ele), m-am distrat copios cand am recoltat sfecla rosie (miscarea asta parea cea mai usoara dintre toate), am invatat sa adun fasolea verde si sa fac diferenta intre pastaia cruda si cea batrana si atoasa, am plans din cauza bataturilor pe care mi le-a facut bota cu care bateam capatanile florii de soare toamna si am facut cunostinta cu melcul de varza, conopistirita, acarieni si alte gaze de-astea care strica bunul mers al dezvoltarii culturii pe care lucreaza omul. Totodata, am vazut cum semintele de floarea soarelui pe care le-am cules mai devreme se transforma in ulei si cum sfecla de zahar devine zahar. Insa, cel mai important dintre toate poate, am aflat de ce se tine sapa in mana. Voi stiti de ce se tine sapa in mana? De coada, dragilor, de coada.
In camp deschis e cam greu sa fugi de soare, masina e supra-incalzita si umbra oferita de pomii din livada pare cea mai buna ascunzatoare pentru un moment de respiro. Nu si daca te cheama Ioana! Nu reuseam nicicum sa ma las convinsa sa adorm pe patura, la umbra pomului, si mai ales nu acceptam sa impart patura cu nici o alta vietuitoare, fie ea cat de mica. Asta, bineinteles, pana cand a venit tata de nu-stiu-unde cu un pui de caine in brate. Doamne, nu am mai facut nimic altceva toata ziua decat sa ma joc cu el, sa il trag incolo si incoace, sa ii dau ordine, sa il rasucesc si ametesc. Era tare frumos, negru cu pete albe si se aseza perfect in bratele mele. Presupun ca stiti deja ca au urmat texte si plansete cand a trebuit sa mergem acasa, ca doar eu nu voiam sa ma despart de caine si la mama numai un caine in plus in casa ii mai lipsea… Chiar daca a ramas la bunici in curte o vreme, simplul fapt ca el era de nerecunoscut de la o vizita la alta (crestea intr-o zi cat altii in zece) ma facea sa regret tot mai tare ca nu l-am putut lua acasa.
Daca activitatea preferata a unora era sa mearga la discoteca din sat, eu preferam sa ma plimb pana la bar ca sa-mi cumpar inghetata. Ma bucuram foarte tare cand, in cornetul mereu imperfect, imi punea doua arome de inghetata si ma gandeam ca acel aparat e cel mai bun cadou pe care l-as putea primi de Craciun, de ziua mea sau orice alt eveniment. Din pacate insa, nu l-am primit niciodata cadou. Primeam in schimb insa, in fiecare toamna, inainte de inceputul scolii (care coincidea deseori cu ziua mea) o super recolta de nuci. Era un soi de cod de purtare pe vremea aceea, toamna trebuia sa ai degetele negre de la nuci. Si ma luam frumos si incepeam sa cutreier dealurile, zi lumina, tot cautand, adunand si mancand la nuci. Nu mi se parea niciodata ca am mers prea departe sau prea mult, dar de fiecare data cand trebuia sa ma intorc acasa mi se parea ca drumul nu se mai termina, ca livada pe care o cutreieram s-a indesat si ca drumurile au devenit intortocheate. Ceea ce era destul de absurd, considerand ca imi petreceam in fiecare toamna o buna bucata de timp culegand mere, prune, corcoduse…
Azi, ma intristez de fiecare data cand merg la bunici. Florile din curtea din fata sunt mai anemice, ciresul din curtea din spate s-a uscat, visinii s-au oprit din crescut, iar livada e din ce in ce mai pustie. Asta se intampla cand omul inainteaza in varsta si il lasa puterile, respectiv cand copii cresc si li se schimba prioritatile. Numai fragarul din curte a ramas la fel de impunator ca pe vremuri. Totusi, simte si el schimbarea si isi intinde crengile incercand sa mai acopere din golul si tacerea care s-au lasat peste curtea bunicilor…
Ps: acest articol participa la concursul Petrom din cadrul campaniei Redescopera Romania

Ps2: La multi ani copiilor, indiferent cati ani, cate griji sau cate riduri aveti! 🙂

Leave a Reply


Recent posts

Tu de unde iti...

Posted on Jul - 25 - 2017

1 Comment

Liniste

Posted on Jul - 14 - 2017

4 Comments

Siguranta copilului in masina...

Posted on Jul - 6 - 2017

0 Comment

Bucuriile lumii inconjuratoare

Posted on May - 11 - 2017

4 Comments

Bannere

  • Si Blondele Gandesc
  • Magazinul de dulciuri
  • Interesant. Relaxant. De weekend.
  • Din dragoste pentru decoratiuni