Vara. Iarna. 1500 metri altitudine. O cabana din lemn. Doi ciobanesti mioritici. 

Viata la 1500 de metri altitudine capata cu totul alte valente si are cu totul alte prioritati. Anii, lunile, zilele, orele, minutele si secundele se masoara altfel: cateodata dupa grosimea stratului de zapada, alteori dupa lungimea zilei si multitudinea de grade ce se trezesc dimineata devreme.

Daca 500 de metri altitudine mai jos cumparaturile se pot face zilnic, oamenii merg la serviciu, banii sunt esentiali si poluarea e la ea acasa, aici linistea si trilul pasarilor sunt pe ordinea de zi. Aici sus m-am mutat alaturi de El. Mergem sa ne luam de mancare o data la doua saptamani, gatim la ceaun, exploram muntii si admiram marea de nori dimineata la cafea. Sa nu ma intrebati de unde avem bani, e prea liniste si frumos aici sus ca sa imi bat capul cu chestiuni ce va intereseaza doar pe voi.

Va rog sa nu ne intrebati cum am putut renunta la parinti, rude si prieteni. Nu voi zice ca a fost usor, insa va voi linisti spunandu-va ca cei care conteaza ne inteleg si vin in vizita. Cam o data pe an, asa, pentru ca drumul pana la noi e greoi si intortocheat – da, asa l-am vrut noi, pentru ca nu ne plac musafirii nepoftiti. Va rog sa nu ne intrebati daca vrem copii – nu va vom raspunde decat in mod indirect, privind in zare. Voi veti zice ca suntem egoisti, noi va vom duce pe munte, in plimbare, pentru a schimba subiectul.

Intrebati-ne insa ce ne tine in viata sau cum ne petrecem ziua si nu ne vom opri din povestit. Desi a trecut ceva vreme de cand ne-am mutat aici, inca mai exista poteci si paduri neexplorate, iar cele pe care le-am vazut acum multa vreme s-au schimbat deja, drept urmare vom vedea diferenta cand le vom re-vizita. Ne-am imprietenit  cu niste caprioare care ne viziteaza in mod frecvent, am aflat ca unui urs ii place pe la noi prin curte, stim ca mai in vale putin este o familie de porci mistreti, iar fara trilul pasarilor totul pare mai pustiu si mai trist.

Cafeaua savurata dimineata nu se compara cu nimic. La fel si plimbarile in aer liber, alaturi de cei doi ciobanesti din dotare. Am invatat sa apreciem ceea ce avem si sa ne bucuram de toate: fara stres, fara oboseala, cu chef de viata. Am invatat sa traim, sa comunicam, sa iubim.

Nu ne-am rupt de tot de lume, atat doar ca preferam sa trecem printr-un alt gen de situatii care ne umplu de adrenalina, in detrimentul celor clasice, fondate de cele mai multe ori pe stres. Sau, am putea zice, diferenta dintre viata noastra si viata bazata pe chestii efemere, poate fi comparata cu diferenta dintre un laptop clasic si un ASUS Automobili-Lamborghini VX7.

Iar daca esti in continuare intrigat de lipsa de responsabilitate de care, spui tu, dam dovada, nu vom incerca sa te contrazicem, pentru ca noi stim ca normalitatea nu e definita de actiunile majoritatii, ci de perceptia celui ce o analizeaza. Iar posibilitatea de a experimenta ceva mult mai bun e o dovada de curaj si nebunie totodata.

sursa imagine

ps: cu acest articol particip la a treia proba a concursului Superblog 2011