Am inceput sa scriu din dorinta de a-mi aseza undeva gandurile pentru eternitate, sa le pot reciti peste timp si sa vad cat de mult m-am schimbat si cum.

Nu aveam habar de nimic pe vremea aia decat de ceea ce vreau sa scriu, la fel cum atunci cand am avut primul meu calculator si nu aveam internet acasa il foloseam ca sa ascult muzica, sa desenez in paint si sa-mi scriu temele in word. In timp, ati inceput sa intrati in casuta mea virtuala si sa-mi cititi gandurile, apoi au inceput sa apara comentariile. Nu scriam in van si fiecare comentariu ma facea sa fiu foarte mandra de mine. Apoi am primit cadou de ziua mea casuta noua de pe .ro, am invatat multe despre amenajarea interioara (vizuala, de fapt) a casutei virtuale si mai invat cate ceva nou aproape in fiecare zi.

Blogul mi-a deschis o lume pe care nu o constientizam, am cunoscut multi oameni faini din cauza lui si mi-am facut prieteni noi.

Unul din punctele culminante a fost cel in care am inceput sa primesc mailuri cu mustrari pentru ca nu aveam postari noi. Apoi a venit momentul in care discutam cu prietenii despre o tema abordata pe blog, moment care m-a facut sa ma rusinez si sa ma bucur in acelasi timp. Daca bucuria e de la sine inteleasa, rusinea este datorata faptului ca mi se pare incredibil de frumos ca ii cunosc pe cei care ma citesc si mi-e deopotriva teama sa nu ii dezamagesc, pentru ca vreau sa se simta bine de fiecare data cand imi trec pragul si imi citesc gandurile.

Inca sunt foarte fericita pentru fiecare comentariu pe care il primesc, pentru fiecare share, like si tweet si va multumesc mult de tot pentru asta! Va multumesc ca mi-ati fost alaturi in acest timp, ca m-ati ajutat sa cresc frumos si ca reveniti in vizita ori de cate ori vreti sa lecturati povesti din lumea mea in nuante de roz!

sursa 1, 2