Sunt un fir de nisip. Acum ceva vreme, am fost luat din apa si adus pe uscat de o testoasa jucausa care pornise la plimbare.
Am stat pe uscat muuulta vreme: am privit mii de rasarituri si de apusuri de Soare, i-am simtit mangaierea calda, fierbinteala din toiul verii si i-am dus dorul iarna, cand parea a fii tare departe de noi si am facut mii de bai in valurile marii care nu conteneau cu dansul lor de du-te-vino…
La un moment dat, am vazut si eu oameni. Vecinii mei, celelalte fire de nisip de pe plaja, imi povestisera ca, din cand in cand, mai vin si oameni pe aici sa se bucure de caldura soarelui si racoarea marii. Si mai ziceau ca plaja noastra e una linistita, pentru ca nu stia foarte multa lume de ea.
Asa ca, intr-una din zile, am zarit un cuplu. Venisera de cu noapte pe plaja ca sa prinda fiecare raza a rasaritului. A doua zi, cuplul se intorsese. Si asa, o buna bucata de timp, ii zaream de departe cum veneau agale, inca adormiti, dar imbratisati, catre plaja ca sa admire fiecare rasarit.

Intr-una dintre dimineti, am zarit in ochii lui un licarit de lumina, emotie pe chip si stangacie in gesturi. Asa ca ne-am oprit toti in loc pentru un timp si i-am privit pe cei doi pana cand, luandu-si inima in dinti [asa am inteles ca se zice], baiatul scoase din buzunarul jachetei o cutiuta mica, de catifea rosie. O intinse incet, cu aceleasi gesturi stangace, fetei. Ea ramase incremenita de uimire si de bucurie si din ochii ei izvorase o lacrima, care lasa sa se intrevada o licarire asemanatoare cu cea din ochii baiatului.
Dupa ce au facut schimb de soapte, s-au imbratisat indelung si au ramas privind in continuare rasaritul.
Ziua aceea a fost prima zi in care au revenit in acelasi loc sa vada apusul…