In mod frecvent ma lovesc de fel de fel de povesti care se termina, cu un aer mai mult sau mai putin incarcat de regret si melancolie, cu clasica expresie “nicaieri nu e ca la mama acasa”. Indiferent ca e vorba de mancare, somn, timp liber, bani sau ce-o mai fi, cred ca aceasta e totusi o vorba ce tinde sa fie supraevaluata.

Iar cand spun asta nu ma refer la faptul ca nu e totul lapte si miere atunci cand esti rasfatat de proprii parinti. Pentru ca, indiferent cati ani ai sau cate (nu) ai realizat, in ochii lor vei fi mereu copilul care are nevoie de sprijin, ajutor, sfaturi si mangaieri, ca dovada a iubirii neconditionate ce o poarta.

Ideea e ca paralela pe care o facem nu e tocmai corecta. Pe vremea cand eram “la mama acasa” aveam de obicei o varsta care nu ne impovara cu greutatile si responsabilitatile ei, timpul liber era predominant si singurele probleme mai serioase pe care le aveam erau invatatul, imaginea noastra in ochii prietenilor si a lumii, respectiv iubirile cu nabadai. Putini sunt cei care raman acasa in timpul facultatii sau, mai mult, dupa ce isi gasesc un job. Si chiar daca esti acasa cand faci o facultate sau ai un job cu norma intreaga, cam astea sunt singurele tale responsabilitati serioase. Ca de ajutat in casa oricum ajuti, doar ca merge si textul cu “am program acum, imi pare rau, de data asta nu pot sa te ajut, dar o sa ma revansez data viitoare”.

Din cate am observat, cei care folosesc aceasta expresie lucreaza deja, s-au mutat de acasa, unii si-au intemeiat chiar si o familie si au foarte multe batai de cap. Iar pentru ei, vizitele in casa parinteasca sunt un fel de evadare din cotidian, de responsabilitati, de multe cele, in speranta ca vor putea cumva reveni la varsta copilariei, cand adevaratele lor probleme erau niste chestii lipsite de importanta.

Nu e vorba ca eu as fi altfel si nu mi-ar place la mama (ai mei) acasa, doar ca e atat de ciudat sa porti o conversatie cu un om mai matur, care te ameninta cumva cu replica asta. Cand erai mic si ti se spunea ca iti va parea rau ca ti-ai dorit asa de mult sa fii mare, tu nu intelegeai. Nu aveai cum, doar credeai in Mos Craciun si Iepurasul de Pasti. Dar cand esti mare si stii ca nu ai cum sa te transformi din omul care esti intr-un copil / adolescent fara responsabilitati si griji, si cu toate astea te incapatanezi sa ii convingi pe altii ca se poate, mi se pare putin trist.

Asadar, daca esti inca la ai tai acasa, bucura-te de fiecare clipa, fiecare zi, fiecare masa calda, fiecare haina spalata, fiecare iesire in oras pe banii lor si ca poti sa faci economii din banii castigati de tine pe care sa ii poti da pe prostii. Astea si multe altele sunt argumente in plus care ne confirma ca e cel mai bine sa fii copil. Iar cand pleci de acasa si iti asumi statutul de om pe picioarele lui, cu responsabilitati si termene limita, bucura-te de ele. La fel cum te vei bucura si de modul in care te trateaza parintii cand mergi in vizita sau de ajutoarele pe care le primesti de la ei, indiferent ca sunt sau nu materiale. Fii amabil si ia-ti viata in piept, bucura-te de ce ai obtinut pana acum si doreste-ti sa realizezi mai mult, in loc sa tinzi sa redevii copilul de la mama de acasa. Cauta sa traiesti in prezent si sa iti faci planuri pentru viitor, in loc sa te refugiezi in copilul de altadata in mod constant.

Pana la urma, si tu ti-ai dorit sa cresti mare, nu? 🙂

sursa 1, 2