Inceputurile sunt frumoase, pline de emotie si incurajante. Dar pe masura ce euforia trece, incepem sa strambam din nas. Cand nu se intampla, ne plangem ca de ce nu se intampla, iar cand se intampla, n-avem chef de nimic.

Ar trebui sa fim trasi de urechi si aratati cu degetul ca nu stim sa apreciem sa avem si ca nu stim sa traim clipa, sa ne bucuram de oamenii de langa noi si imprejurarile care ne provoaca. Ar trebui sa invatam ca viata trece pe langa noi si nu asteapta sa ne vina mintea la cap. Iar sa-ti para rau o viata intreaga ca n-ai facut una sau alta atunci cand ai avut ocazia, pentru ca ti-a fost lene sau n-ai avut chef, e cea mai potrivita pedeapsa pe care o putem primi. Dar nu, noi nici asa nu ne invatam minte. Tot timpul ne credem mai destepti si consideram ca haturile vietii is suficient de stranse, ca detinem controlul. Iluzii! De-a dreptul iluzii!

Norocosi sunt cei carora nu le vine niciodata mintea la cap si nu realizeaza ce au pierdut, ce ar fi putut face si cat de naivi au putut fi. Insa de acesti norocosi ne poate fi si mila, ca nu au nici macar o sansa de a repara ceva, de a aprecia viata asa cum ar trebui.  Si pentru ca, din pacate, cei mai multi oameni din jurul nostru sunt norocosi dintr-astia, ii vor judeca, critica si arata cu degetul tocmai pe aceia care nu o merita: pe cei care si-au invatat lectia si isi traiesc viata.

Din ce categorie facem noi parte? Greu de zis, tocmai pentru ca intr-o anumita situatie stim sa fim oameni, iar in altele nu.

Viata e frumoasa, chiar si atunci cand e grea, poate tocmai pentru ca numai asa putem invata sa o apreciem la adevarata ei valoare.

sursa 1, 2