>
Pentru capacitate, am citit enspe carti si poezii cu scopul de a le interpreta sensurile. In liceu, toate operele studiate la romana aveau acelasi scop: sa invatam sa citim printre randuri, sa interpretam puncte de suspensie, virgule, asocieri de cuvinte, ca sa ne descurcam la Bac.
Dar toate acestea, aplicate la viata cotidiana, ne fac foarte mult rau. De ce? Pentru ca nu ne putem abtine sa nu interprtam ce a zis un coleg care era in toane proaste ieri, si pe noi ne-a deranjat cel putin tonul sau replica data, daca nu cumva ne macina si azi si ne face sa ne punem intrebari nesfarsite cu scopul de a descifra motivul pentru care sau modul in care a zis ceva.
Ce rost are sa ne oprim sa interpretam vorbele celor din jur?
Mai ales atunci cand este vorba de cei dragi, apropriati, cuvintele ne ranesc. Chiar daca, de fapt, in spatele lor nu se afla nici o rea intentie, noi ne oprim sa interpretam. De ce nu a raspuns promt cand l-am intrebat ceva? De ce a ezitat? Oare de ce e asa gandit? Imi ascunde ceva? – Aceste exemple se aplica de obicei intr-o relatie, unde nici macar n-ar trebui sa existe indoiala, pe motiv ca primeaza increderea in partener. Sau nu?
Pe de alta parte, seful preocupat de o noua problema aparuta si care se cere urgent rezolvata, ti-a aruncat doua vorbe care te lasa masca si te pune pe ganduri. Oare n-am facut bine raportul? Oare-mi taie din salar ca am intarziat 5 minute?
Chiar are rost sa interpretam fiecare cuvintel rostit de cei din jur? Nu ar fi mai simplu sa luam de bun ce ni se zice (daca vorbitorul e un prefacut, nu se pune) si sa nu ne mai complicam cu deslusirea sensurilor? Asa poate s-ar reveni la ideea cu “am cuvant” si daca zici ca faci ceva, faci si nu te tot eschivezi. Mie mi se pare ca asa ar fi mai simplu…
Pe de alta parte, tot drumul de la interpretari la luare ca atare a replicilor primite e lung, intortocheat si plin de capcane.
La teorie suntem buni, cu practica stam rau.
