“Am prieteni care iubesc femei destepte, dar prefera sa se insoare cu… femei simple. Cand spun “femei simple” ma refer, evident, la cele care nu sunt deosebit de inzestrate intelectual. Observati, ma invart in jurul cozilor eufemistice pentru ca nu as vrea sa jignesc pe nimeni. Am si prietene care iubesc baieti destepti, dar prefera sa se marite cu… baieti simpli. Ce este ciudat este ca nu se poate crea o corespondenta perfecta intre femeile simple si baietii simpli. Nu seamana deloc unii cu altii. Atunci cand zic femei “simple” ma refer la ceva, atunci cand spun “baieti simpli” la cu totul altceva.

Si iata cum barbatii si femeile nu seamana intre ei nici macar atunci cand sunt simpli, aproape bidimensionali si lucrurile, in aparenta, n-ar trebui sa mai fie atat de complicate. Ceea ce ramane insa valabil pentru alegerile ambelor sexe este faptul ca, din motive misterioase si innegurate, atunci cand vine momentul acela al stabilizarii unei fiinte, al asezarii ei intru pirostriile casniciei, in loc sa tintim catre ce e “mai bun” (oricare ar fi criteriile “fiintei optime”), optam pentru ceva mai cuminte, mai putin strident, mai “potolit”.

Sigur ca mamele si bunicile noastre se bucura pentru decizia noastra de a intoarce spatele “zburatorilor” si de a accepta sa ne ajute la schimbatul scutecelor un flacau cuminte, cu vorba potolita si mersul apasat, nu saltat si in niciun caz unul care “umbla brambura”.

Unul dintre amicii cu pricina, cel care se va casatori cu o “fata simpla”, cu “origini sanatoase”, cum se spunea pe vremuri, isi explica optiunea prin aceea ca “n-as sti ce sa fac cu o femeie desteapta pe termen lung”. Primul meu impuls este acela de a compatimi mireasa care nu va afla poate niciodata ca a fost aleasa tocmai pentru inteligenta ei… hm, deloc stralucita. Dupa aceea, ma calmez. “Ceea ce nu stii nu te poate rani”, nu? Asadar, ea poate va fi fericita in naivitatea ei si are toate sansele sa aiba o casnicie absolut minunata tocmai pentru ca nu stie si nu are instrumentele necesare pentru a-si da seama.

Tot intalnind astfel de cazuri, am inceput sa ma intreb, observandu-le frecventa daca nu cumva inteligenta este supra-estimata. Inteligenta si tot ce aduce ea: sarm, stralucire si, inevitabil, drame. Pentru ca, in ceea ce ma priveste, nu ai cum sa fii fermecator fara sa fii inteligent.

Atentie: fata simpla nu este neaparat genul sotiei de demult, devotata casei si familiei, care coace prajituri in fiecare zi si ii aduce sotului papucii dupa ce acesta se descalta. Nu, fata simpla este cea cu preocupari terestre, care nu problematizeaza prea mult, nu citeste prea mult, doar putin, cat sa nu para total… inculta. Fata simpla considera ca “American Pie” este un film bun. Fata simpla cunoaste mai multe categorii in care poate fi plasata, dar cred ca cel mai bine o caracterizeaza cuvantul “sanatate”. Fata simpla nu-si pune prea multe intrebari, fata simpla doarme bine noaptea, fata simpla nu uita niciodata sa-si ia cele trei mese pe zi. Probabil fata simpla are acele calitati privite ca fiind absolut necesare intru perpetuarea speciei. Fata “complexa”, ca sa-i spunem asa prin opozitie, nu prea este “recomandabila” pentru aducerea pe lume de pui vii. Pentru ca, de cele mai multe ori, fiintele care gandesc prea mult au clare tendinte autodistructive. Cunoastem cu totii cliseul acela al geniilor care sunt mereu nefericite. Iar atunci cand esti nefericita, nu prea iti arde de facut piureuri, de planificat excursii cu socrii si de sarbatorit “ziua noastra” in fiecare luna. Iar asta nu prea merge mana in mana cu maternitatea si ingrijirea consortului.

Privita din aceasta perspectiva, devine mai usor de inteles optiunea barbatilor “complecsi”. Oarecum. Pentru ca sarpele indoielii nu-mi da pace si ma tot inghionteste. M-am tot intrebat ce se intampla cu acele cupluri in care unul vorbeste si propune si trage de celalalt, si incearca sa-l implice in tot felul de “proiecte comune” (treaba asta se numeste de obicei “construitul unui viitor comun”), iar “taratul”, “inertul”, “molaul” nu face altceva decat sa consimta monosilabic. Sa se lase “implicat”, sa participe, dar fara prea mult entuziasm.

Cred ca, la origini, barbatul care a ales drept mireasa “fata simpla” a urmarit chiar asta: o relatie temperata, calduta, “sanatoasa”. Pentru ca o fata simpla nu trebuie “manuita” nicicum. Ea are un ritm al ei si nu simte nevoia unei sincronizari. Oricat de tentati am fi s-o subestimam, fata simpla este capabila sa sustina in spinarea ei fragila motorul greu al unei casnicii, sa-si suflece manecile in fiecare zi, sa roboteasca pe altarul ei fara sa astepte niste roade aurii, care se coc in soare. Fata simpla nu se aglomereaza cu frustrari. Nu are loc de ele in bucataria ei.

Sa nu ma intelegeti gresit: nu am nimic cu fetele simple, nici nu incerc sa le elogiez pe cele “complexe”. Doar imi exprim mirarea in legatura cu o situatie din ce in ce mai frecventa. Ce sa fac? Nu ma lasa tocmai indiferenta barbatii care se uita la viitoarele lor sotii cu acea privire galesa ce pare sa exprime “Good dog! Good dog!”, dandu-mi senzatia ca mai au putin si le mangaie pe crestetul capului, iar ele vor executa datul din coada corespunzator.

Lumea merge insa mai departe. Si, culmea, cele mai fericite din toata tarasenia asta sunt fetele simple. Care par uneori sa simta inclusiv faptul ca au langa ele niste baieti destepti. Si se mandresc cu asta. Singura intrebare e: ce se intampla cu “fetele complexe”? Se multumesc si ele cu niste “baieti simpli”? Raspunsul il stim cu totii: o, da, o, da…”