Prietenia e destul de greu de explicat, dar cu toate astea are cateva caracteristici care o fac sa se deosebeasca de o simpla de relatie de amicitie sau de o iubire.

Un om care decide ca vrea sa-ti fie prieten, in primul rand e alaturi de tine la bine: chefuri, aniversari, concedii s.a., urmand ca sa-ti fie un umar de sprijin la greu. Un prieten nu te vorbeste pe la spate, nu te judeca si nu cauta sa te prosteasca. Iar pentru ca s-a demonstrat de atatea ori ca lumea e mica, atunci cand aude ceva de rau despre tine, in loc sa tina pentru el, gaseste intotdeauna cuvintele potrivite pentru a-ti transmite asta. Mai ales atunci cand stie ca esti de vina, vine si iti spune frumos ce anume gresesti si cum ai putea remedia asta.

Insa in ziua de azi, chestia asta e o raritate: oamenii inchid ochii gandindu-se ca nu-i priveste in mod direct pe ei si merg mai departe. Iar atunci cand paharul se umple, pleaca si te lasa sa tragi singur ponoasele, in timp ce incerci sa-ti dai seama cand si unde ai gresit, si mai presus de asta ce vechime au “nazbatiile” tale. Sau ar mai fi a doua varianta, atunci cand prietenul nu pleaca, ci dimpotriva, incepe sa-ti spuna toata informatia adunata de-a lungul anilor, lasandu-te sa te cutremuri vazand omul pe care l-ai avut alaturi, fara sa stii cu ce manusi groase te trata.

… si se presupune ca trebuie sa mergi pe incredere pana la proba contrarie, nu? Ei na, dupa ce te arzi cu iaurt, nici macar nu te mai apropii de ciorba!