Va mai aduceti aminte vremurile in care veneau invatatoarele in clasa cu date de contact ale unor elevi din tara sau din afara si ne incuraja sa corespondam?

Va mai aduceti aminte nerabdarea cu care asteptam raspunsul, o data ce scrisoarea noastra a ajuns la posta? Dar pozele si alte obiecte marunte si plate trimise in plicuri, alaturi de scrisoare?

Uneori corespondam in engleza chiar, dar indiferent de limba ne straduiam sa scriem cat mai frumos si corect ca sa facem lectura scrisorii noastre o placere. Si Doamne fereste! sa ne facem de rusine cu greseli strecurate printre randuri!

Prin clasa a 3a parca am inceput sa corespondez cu o fata din State. O cheama Sara. Intotdeauna am fost uimita de povestile ei si diferenta intre stilul de viata si de predare la scoala, chiar daca pe vremea aia nu constientizam atat de tare asta. Mi-a trimis la un moment dat chiar si o poza, pe care o mai am si azi intr-un sertar, frumos asezata. Nu mai stiu exact care a fost motivul pentru care nu mi-a mai scris, insa stiu ca era o zi de sarbatoare in clasa atunci cand ne veneau scrisorile si asteptam cu sufletul la gura sa ni se strige si noua numele, urmand sa savuram fiecare cuvant din scrisoarea proaspat deschisa.

Amintirea asta a aparut ca o paralela intre copilaria noastra si cea a copiilor de azi, cu activitatile lor extrascolare. Toate jocurile copilariei mele s-au pierdut undeva pe drum, in timp ce eu cresteam si imi schimbam prioritatile, iar generatiile de dupa mine au inceput sa scada media de varsta la care faceau cunostinta cu calculatorul. Si pana la urma, la ce-ti mai trebuie “Ratele si vanatorii” in lumea reala, atata timp cat te poti juca orice in lumea virtuala, cu aceiasi prieteni?