Mai in gluma, mai in serios, am ajuns azi sa am in casa 4 baloane colorate si umflate. Le-am tot mutat de colo-colo, dupa care m-am gandit ca trebuie sa fac ceva cu ele ca ma incurca. Si cum imi era mila sa le sparg… am auzit vocile copiilor care se joaca afara, in spatele blocului si mi-am zis “Asta e! Le duc lor baloanele sa se joace :-)”.
Zis si facut, ma pun pe adunat baloanele si cobor sa le duc. Ca in reclama de la Mastercard (un balon – 70 de bani, un zambet – nepretuit) am patit eu cu copiii. Cand m-au vazut iesind din scara cu baloanele, au facut ochii mari si mai ca nu bateau din picioare de nerabdare si bucurie ca vor si ei sa se joace cu baloanele. M-am oprit, m-am uitat la ei – suspansul crestea si parca le puteam citi mirarea pe chip “Oare ce face cu baloanele alea? Si noi vrem baloane!” – dupa care i-am strigat sa vina sa le ia. Au ezitat cam o fractiune de secunda sau si-au rezervat-o ca sa isi incarce bateriile – nu stiu exact – cert e ca au fost langa mine cat ai clipi si bucuria de pe chipul lor e ceva ce rar iti e dat sa vezi.
Cu bateriile incarcate si incantata de bucuria copiilor, am pornit spre casa. Dar nu am intrat bine in scara, ca am auzit primul balon spart. Am zambit. Vreo cinci minute mai tarziu, l-am auzit pe al doilea. Ma asteptam sa aud proteste, regrete sau plansete, dar nu, copiii au decis sa imparta baloanele si sa se joace impreuna cu ele. Nu stiu cat au rezistat restul, dar stiu ca a meritat. 🙂
sursa imagine
