Acum, copilul e la gradinita, iar Mama e acasa. E, din nou, liniste. E, din nou, vara.

Atunci, Mama era acasa, asteptand sa intalneasca copilul. Era la fel de liniste si, poate, putin mai vara. 🙂

S-au schimbat multe in 3 ani. S-au schimbat multe de cand suntem 3. Iar acum, ca am ajuns sa am timp de facut totul si nimic peste zi, ma simt ratacita. Am impresia constanta ca am uitat ceva sau ca ceva nu e in regula. Prinsa in ritmul zilnic, am uitat cum e sa ai zilele libere, am uitat cum e sa visezi cu ochii deschisi din casa, de la racoare si umbra, la plimbarile prin soarele dogoritor de afara.

Cand eram copila, in savoarea verii intrau somnurile de la pranz, cand patul racoros te astepta sa te adapostesti de soarele dogoritor, cand geamurile deschise lasau bucuria, nebunia si galagia verii sa ajunga la tine, odata cu un vant racoros. A trecut asa mult timp de cand am experimentat ultima data asta, incat am avut impresia ca sunt protagonista unei calatorii in timp. Iar aici nu e vorba despre “ce-am avut si ce-am pierdut”, ci despre redescoperirea unor emotii, senzatii.

E liniste. Si nu, nu e linistea dinaintea furtunii, chiar daca urmeaza sa ne redefinim vietile. 🙂