Dupa ce am devenit mama, am inteles povestea aia cu inima care nu iti mai bate in piept, ci are picioarele ei si merge pe langa tine. Sau de langa tine, de la un moment dat. In plus, ingrijorarea a devenit principala ocupatiei a mintii mele, indiferent ca eram la faza de alaptare exclusiva sau copilul era bine-mersi la bunici pana maine.

Fiul meu cel mare a aflat primul de sosirea noului frate si el i-a spus si tatalui vestea. (A fost o scena memorabila.) Era important pentru mine ca viitorul frate mai mare sa inteleaga ca iubirea noastra se va inmulti, nu se va imparti: “Dragul meu, sa stii ca noua ne va creste o noua inima. Cu ea il vom iubi pe bebe.” (Reformulare, dar cred ca ati prins ideea.)

Apoi, in timpul celei de-a doua sarcini, a aparut sora mai mica (ca ordine de aparitie, nu ca putere) a ingrijorarii: vinovatia. Ca nu o sa am niciodata atata timp cu cel mic cat am avut cu primul, respectiv ca primul nu ma va mai avea doar pentru el. Si da-i si fa-ti filme. Scenarii peste scenarii, frici dospite bine, timpul trece peste tine si sarcina se termina, bebe vine.

Suspans.

Emotii.

Vinovatia crestea intr-o zi cat alte emotii in 10. Ani. Apoi, intr-o zi, iti dai seama ca nu mai creste, ci ca s-a facut mica de tot.

Un an mai tarziu, inca nu mi-e clar cum pot sa ii iubesc pe fiecare in dreptul lui, cum pot sa ii ador nemarginit fara ca dragostea pentru celalalt sa fie stirbita. Cum au loc amandoi in ochii mei, in inima mea, in sufletul meu… in bratele mele. Cum jonglez cu atentia pentru ei si nu uit de mine. Desi e departe de a fi cel mai bun exemplu de logistica, invat in fiecare zi cate ceva nou. Si nu doar despre ei, ci si despre mine. Sau mai ales despre mine, ca eu is cea care iese din zona de confort de nenumarate ori pe zi, ca ma si mir cateodata cum de pot ramane asa bine prinsa in programele vechi ale mintii mele. :))

Se zice ca e cel mai greu cand ai doar un copil. Nu stiu sa explic, dar acum inteleg. Si sunt de acord cu asta. 🙂

sursa imagine: Art by Mollycules @buddhadoodles.com