Timpul e un criteriu important in viata noastra, care dirijeaza ordinea si modul nostru de raportare la situatiile ce intervin. Timpul e crucial mai ales in momentele ce fac diferenta intre viata si moarte, urmand apoi sa se faca simtit in apropierea unor deadline-uri sau a unor despartiri / reintalniri. 

Mai sunt si alte cazuri in care conteaza fiecare secunda, dar nu despre astea este vorba. E vorba de momentele alea in care ai impresia ca ti se cuvine timpul altcuiva, ca rezolvarea problemelor / infaptuirea dorintelor tale e mai importanta decat orice altceva din viata altuia. Sa zicem ca n-ar fi nici o problema sa amani totul atunci cand iti poti permite asta si sa ajuti un prieten, dar ce te faci atunci cand pentru tine exista un foc care arde (si care trebuie stins) iar prietenul te roaga sa il ajuti sa prinda fluturi? 

Asta e genul de comportament pe care nu il inteleg. Nu pot sa inteleg cum poti avea pretentia ca prietenul tau sa lase focul nestins si sa vina sa te ajute pe tine sa prinzi fluturi? Nu pot sa inteleg cum de o amanare cu cateva zile a activitatii (pentru ca, sa fim seriosi, fluturii vor fi tot acolo, pe cand focul mistuie totul in calea lui) poate sa te faca sa renunti la compania lui si sa te faca sa cauti pe altcineva care (intotdeauna contra cost) va veni sa te ajute?

Iar mai presus decat atat, cand acel prieten va avea nevoie de ajutorul tau ca sa stinga un foc, cum poti tu sa il lasi balta argumentand ca ai de prins fluturi si sa fii cu constiinta impacata ca il tratezi exact cu aceeasi moneda cu care te-a tratat si el, candva?

Stiu, asta nu e in primul rand un prieten, iar in al doilea rand e o persoana de care mai bine te lipsesti. Insa niciodata in viata lucrurile nu sunt simple, iar culorile nu sunt doar alb si negru. Pana la urma, si focul care mistuie totul e bun la ceva: purifica locul si da nastere un nou inceput…