Cand eram in generala, mi se parea ca liceeni sunt asa, niste fiinte superioare, destepte, descurcarete. (Va rog sa faceti un efort de imaginatie si sa nu comparatii elevii zilelor noastre cu cei de acum 5-10 ani. Multumesc!) Apoi, ajunsa la liceu, nu mi se mai parea nimic atat de special.
Cand au inceput colegii de clasa sa isi ia permisul erau vazuti, din nou, cu alti ochi: parca erau mai si mai, indiferent de context. Cand mi-am luat eu permisul, m-am dumirit ca sunt tot eu si ca nu e asa de special. Tot in perioada asta am aflat ca omul de 40 si ceva de ani cu care vorbeam nu isi simte varsta, nu se simte cu nimic altfel fata de atunci cand avea 18 ani, de exemplu, doar ca buletinul si ridurile de pe fata fac dovada inaintarii in varsta. Insa nu intelegeam.
Apoi lumea din jurul meu a inceput sa se logodeasca, casatoreasca, sa aiba copii. De fiecare data cand auzeam o asemenea veste, priveam omul cu alti ochi, ca si cum s-ar fi schimbat si ar fi devenit mai responsabil, sau mai deosebit fata de noi, restul, care nu aveam asemenea ocupatii inca. Manata fiind probabil de povestile citite cand eram mica, toate aceste noi etape din viata unui om presupuneau, cumva, un update default al omului, o schimbare radicala si demna de admiratie. Iar cand cei in cauza imi erau apropiati, aproape ca ma bucuram eu mai tare decat ei.
Revenind: timpul a trecut si am devenit majora. Hmmm… tot eu sunt, nu s-a schimbat nimic, asa ca urmatoarele vesti de acest gen nu mai generau aceeasi reactie plina de admiratie. Timpul a trecut si mi-am terminat facultatea, apoi masterul. Hmmm… tot eu sunt, cele doua hartii in plus din portofoliul meu nu m-au schimbat. A trecut din nou timpul si am fost ceruta de sotie. Logodnicele pareau de cele mai multe ori niste zane a caror transformare din domnisoare in doamne era ceva supranatural. Insa acum stau si ma uit cu alti ochi la toate, pentru ca, din nou, sunt tot eu*. Iar in ultimul timp, m-am vazut in toate / toti cei care nu au facut inca pasul asta si m-au felicitat pentru logodna: si ei pareau sa priveasca din acelasi unghi evenimentul. Dar acum am invatat si stiu ca omul e acelasi, iar schimbarea statutului nu presupune nici o schimbare radicala a personalitatii sau a ocupatiilor.
Iar acum inteleg ca poti iubi la fel indiferent de varsta, ca te poti bucura la fel, ca simti lipsa atentiei si a afectiunii in acelasi mod, chiar daca acum ai ajuns la 95 de ani, pentru ca tu, la baza, esti acelasi om.
Maturizarea presupune schimbarea prioritatiilor si a reactiilor fata de situatiile cu care te confrunti, nicidecum dezvoltarea, peste noapte, a unor “puteri”. Insa doar trecand prin fiecare dintre aceste etape intelegi ca povestile de tipul “cand o sa fiu la liceu voi fi mai responsabila”, “dupa ce imi termin facultatea voi fi mai cu mot”, “cand voi avea copil voi avea mai multa rabdare si ma voi ocupa de el” nu au nici o sansa sa se realizeze de la sine, fara ca tu sa iti doresti si sa chiar faci ceva in sensul asta!
A, si inca o chestie. Daca nu ma prezint eu asa si voi imi veti zice Doamna >insert numele Lui de familie here< sa stiti ca nu voi raspunde, pentru ca eu sunt Ioana si Doamna >insert numele Lui de familie here< este mama lui 🙂
O zi faina!
* numai asa, de dragul povestii, acum ca sunt logodnica, intr-adevar sunt o Zana care se transforma din domnisoara in doamna 😛
sursa imagine
Curand vei fi intr-adevar o doamna in adevaratul sens al cuvantului, putin condimentata cu rozmarin 🙂 Totusi vei ramane aceeasi Ioana pe care noi toti o indragim..cu sau fara condimente adiacente 🙂
Multumesc! :*
esti simpatica si esti hotarata:) se schimba ritmul si prioritatile dar sufletul ramane la fel ca la 20 de ani:)
Sa te bucuri de fiecare etapa si sa nu crezi ca “noi nu”, toti trecem prin toate:)
Multumesc mult, Sanda! :*
Sunt momente in viata fiecaruia cand, cu totii, ne simtim alti oameni, ne simtim mai impliniti, ne simtim mai speciali si dau cateva exemple: cand primesti orice fel de diploma in mana, cand, iei carnetul de soferi, cand implinesti n ani, cand iesi de la starea civila, chiar si atunci cand iti cumperi o pereche de sosete (sa nu zic o masina) etc. etc. … la unii aceste momente sunt mai intense la altii nu… la unii dureaza mai mult starea de euforie, la altii foarte putin. Deci cu adevarat omul trece prin mai multe etape, iar trecand prin aceste etape isi creeaza personalitatea sa (desi esenta e creata de mic copil), se defineste, dar in final suntem aceeasi oameni, iar dupa acea stare speciala pe care o simtim dupa oricare eveniment ajungem sa ne dam seama ca nu s-a schimbat nimic si de-abia asteptam un nou moment de acest gen. Felicitari pentru “momentul” tau de-acum si va doresc sa fiti fericiti si sanatosi impreuna!!
PS: multumim (indraznesc sa vorbesc in numele mai multor oameni care indragesc acest site) pentru post-urile foarte interesante.
Iti multumesc, Ovidiu! 🙂
Cred ca schimbarea statutului nu AR TREBUI SA presupuna nici o schimbare radicala a personalitatii sau a ocupatiilor, asa ar fi frumos. Insa apar muulte schimbari, mai ales cand intr-un grup exista o persoana care trece la nivelul urmator de experiente ( se logodeste/ casatoreste/ are al patrulea copil/ isi ia a cincea diploma, etc) si are in fata celorlalti prieteni perceptia superioritatii ei, prin experienta acumulata in plus. Asa e in grupul meu de prieteni, cu jumatatile feminine ale unor cupluri care locuiesc deja impreuna. Si sa vezi ce ode inchinate vietii in doi, ca si cum restul venim fix din spatiu!
La fel vedeam si eu lucrurile si diferentele de schimbare si cumva, inca le mai percep in aceeasi maniera, raportat la cei care au un job, fata de prelungita mea studentie 😀
O, da! Stiu si eu cum vedeam studentii care nu lucrau si cum eram eu perceputa de ei :-)) Eu m-am angajat cand am terminat primul an de facultate 😀
Toti ne dorim sa crestem mai mult, sa ajungem la un alt nivel,apoi la altul si tot asa 🙂 Unii reusesc, altii nu, important este sa nu te dai batut 🙂 Orice schimbare, in bine, este mereu binevenita.
Partea aia cu schimbarea in bine e mai complicata putin 😀